Falimentul Blue Air! Despre dreptul de retentie asupra aeronavelor

Despre dreptul de retentie in dreptul roman. Note de lucru pentru recuperarea creantelor

Criza Covid a ingenunchiat industria aeronautica. In ultima vremea am avut mai multe cauze cu debitor companie aeriana care nu si-a mai putut achita facturile de mentenanta.
Solutia gasita de Smatrecupe a fost retentia aeronavelor si valorificarea lor.
Din aceste dosare a rezultat un material de lucru cu privire la dreptul de retentie al creditorului asupra bunului aflat in posesia lui.
Recuperarea creantelor opereaza foarte des cu institutia retentiei.

Structură:

1. Sediul materiei
2. Natura juridică. Domeniul de aplicare. Condițiile în care poate fi invocat
3. Excepții de la aplicarea dreptului de retenție
4. Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenție
5. Opozabilitatea dreptului de retenție
6. Stingerea dreptului de retenție

1. SEDIUL MATERIEI

„Art. 2.495 – Noţiune

(1)  Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

(2)  Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie.”

(Legislație conexă: art. 189 din Legea de aplicare a Codului civil nr. 71/2011)

„Art. 189 – (1)    Drepturile de retenţie exercitate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data exercitării lor.

(2)  Drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.” (subl. n.)

(Legislație conexă: art. 159 din Legea nr. 85/2014 – art. 159 din Subsecțiunea 3 referitoare la „Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării”)

„Art. 2.496 – Excepţii

(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.

(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege.” (subl. n.)

(Legislație conexă: art. 727 și art. 728 din Codul de procedură civilă, referitoare la bunurile neurmăribile și la bunurile destinate exercitării ocupaţiei sau profesiei debitorului)

„Art. 2.497 – Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenţie

Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795 – 799 aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 2.498 – Opozabilitatea dreptului de retenţie

(1)       Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.

(2)       Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.

Art. 2.499 – Stingerea dreptului de retenţie

(1)  Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.

(2)  Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.” (subl. n.)

            În aplicarea dispozițiilor art. 2.495 alin. (2) C. civ., dreptul de retenție este reglementat de următoarele dispoziții legale din Codul civil referitoare la:

            1. „Regimul comunităţii legale”:

„Art. 352 – Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune

[…]

(2)       Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.” (subl. n.)

„Art. 365 – Dreptul de retenţie

La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.” (subl. n.)

„Produsele bunurilor”:

„Art. 550 – Dobândirea fructelor şi a productelor

[…]

(5)  În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare.” (subl. n.)

„Apărarea dreptului de proprietate privată”:

„Art. 566 – Efectele admiterii acţiunii în revendicare

[…]

(6)  Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare.

(7)  Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.” (subl. n.)

4. „Darea de seamă şi predarea bunurilor”:

„Art. 856 – Deducerea remuneraţiei

[…]

(2) Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el.” (subl. n.)

5. „Posesie”:

„Art. 918 – Cazurile care nu constituie posesie

(1)     Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:

(…)

d)    orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia,este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.

(2)  Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege.” (subl. n.)

6. „Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă”:

„Art. 937 – Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă

          […]

(3)     Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.

(4)     Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.

(5)     Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.” (subl. n.)

7. „Raportul donaţiilor”:

„Art. 1.154 – Ameliorările şi degradările bunului donat în cazul raportului în natură

            […]

 (3) Donatarul poate reţine bunul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care creanţa lui se compensează cu despăgubirile pe care le datorează potrivit alin. (2).” (subl. n.)

8. „Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale”

„Art. 1.556 – Excepţia de neexecutare

(1)  Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2)  Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.” (subl. n.)

„Art. 1.823 – Îmbunătăţirile făcute de locatar

[…]

(3) În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie.” (subl. n.)

9. „Obligaţiile mandantului”:

„Art. 2.029 – Dreptul de retenţie al mandatarului

Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.” (subl. n.)

10. „Contractul de comision”:

„Art. 2.053 – Dreptul de retenţie aparţinând comisionarului

(1) Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa.

(2) Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit.” (subl. n.)

11. „Contractul de consignaţie”:

„Art. 2.062 – Dreptul de retenţie

(1) În lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului, pentru creanţele sale asupra acestuia.

(2) Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului, dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată.” (subl. n.)

12. „Depozitul hotelier”:

„Art. 2.135 – Dreptul de retenţie

În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială.

Art. 2.136 – Valorificarea bunurilor

Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor asupra cărora şi-a exercitat dreptul de retenţie, potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia urmăririi silite mobiliare.” (subl. n.)

(Legislație conexă: art. 901 C. proc. civ. referitor la vânzarea bunurilor lăsate în depozit)

13. „Împrumutul de folosinţă”:

„Art. 2.153 – Dreptul de retenţie

În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.” (subl. n.)

14. „Privilegiile generale şi privilegiile speciale”:

„Art. 2.339 – Privilegiile speciale

(1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.” (subl. n.)

15. „Concursul privilegiilor între ele şi concursul dintre privilegii şi ipoteci”:

            „Art. 2.342 – Concursul cauzelor de preferinţă

(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:

1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;

2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.

(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.” (subl. n.)

(Legislație conexă: art. 157 din Legea de aplicare a Codului civil nr. 71/2011 – art. 157 – Dispoziţiile art. 2.342 din Codul civil se aplică numai privilegiilor speciale)

16. „Prescripţia extinctivă”:

„Art. 2.505 – Compensaţia şi dreptul de retenţie

Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz.” (subl. n.)

1. NATURA JURIDICĂ. DOMENIUL DE APLICARE. CONDIȚIILE ÎN CARE POATE FI INVOCAT

În doctrină, dreptul de retenţie a fost calificat și definit ca un drept real, fiind consacrat la art. 2.495 – 2.499 – cartea a V-a, titlul XI – „Privilegii și garanții reale”, capitolul VI C. civ. Potrivit dispozițiilor art. 551 pct. 10 din același act normativ, drepturile reale de garanție sunt încadrate în categoria drepturilor reale. 

Potrivit legii, se bucură de un drept de retenţie: a) fiecare dintre soți, la încetarea regimului separației de bunuri, asupra bunurilor celuilalt, până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt; b) pârâtul, în cazul acțiunii în revendicare, asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare; c) administratorul asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el; d) posesorul de bună-credinţă, până la primirea integrală a indemnizației pentru preţul plătit vânzătorului; e) donatarul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului; f) depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; g) comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului, până la plata sumelor ce i se cuvin pentru cheltuielile efectuate sau pentru îmbunătăţiri; h) creditorul gajist asupra bunului gajat, până la plata integrală a datoriei cu dobânzile şi cheltuielile aferente; i) locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii etc.

În raport cu reglementările în vigoare, nu există nicio dispoziție legală care să împiedice în mod expres părțile să constituie un drept de retenție şi în alte cazuri, prin convenţia acestora, singura condiţie pe care aceștia ar trebui să o respecte fiind aceea de a identifica și stabili o legătură directă de cauzalitate între bunul deţinut de creditor şi datoria debitorului.

Deși dreptul de retenție nu a fost reglementat în mod explicit în Codul civil din 1864, existau dispoziții legale care instituiau în mod implicit un drept de retenție sub forma unor aplicații ale acestuia. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 771 [1] din Codul civil din 1864, moștenitorii care erau obligați la raport cu privire la un imobil în natură aveau posibilitatea să reţină bunul până la plata efectivă a sumelor ce-i erau datorate. 

În doctrină au fost formulate mai multe definiții ale dreptului de retenție, dintre care se pot aminti:

1. Dreptul de retenție este un „drept real de garanție imperfect”[2], în virtutea căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. O serie de caracteristici conduc la această calificare.[3] 

În primul rând, dreptul de retenție este similar unui drept real, deoarece, în principiu, este opozabil terților. În cazul dreptului de retenție, nu este necesară îndeplinirea vreunei formalități de publicitate, așa cum rezultă chiar din prevederile art. 2.498 alin. (1)[4] C. civ.

În al doilea rând, dreptul de retenție permite titularului (retentorului) să refuze remiterea sau restituirea bunului, însă, de regulă, nu conferă prerogativa urmării bunului în mâna altei persoane și nici prerogativa preferinței. Totuși, prin excepție, creanța celui care exercită un drept de retenție asupra unui bun mobil beneficiază de un privilegiu cu privire la acel bun cât timp dreptul subzistă – art. 2.339 alin. (1) lit. b)[5] C. civ. În situația în care retentorul a fost deposedat de bun, acesta nu mai poate invoca beneficiul său. Cu toate acestea, în conformitate cu dispozițiile art. 2.499 alin. (2) C. civ., deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă. Totodată, privilegiul retentorului va înceta și în situația în care cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă – art. 2.499 alin. (1) C. civ.

În al treilea rând, ca și în cazul drepturilor reale de garanție, dreptul de retenție este indivizibil, acesta extinzându-se cu privire la întregul bun, până la achitarea integrală a datoriei. [6]

Dreptul de retenţie este manifestarea directă a unei legături speciale existente între bun şi creanţă. Astfel, dreptul de retenție subzistă atât timp cât există însăşi legătura de cauzalitate care l-a generat, indiferent de modificările pe care bunul sau creanţa le înregistrează. În caz de divizare a bunului, fiecare fracţiune poate fi reţinută până la plata întregii datorii; dacă se stinge o parte din datorie, dreptul de retenţie continuă să greveze bunul în întregimea sa.

Indivizibilitatea dreptului de retenție îi garantează titularului său puterea de a păstra bunul în totalitatea lui cât timp subzistă conexitatea care stă la baza fundamentării acestuia, independent de modificările bunului sau creanţei.

Indivizibilitatea dreptului de retenție se traduce în faptul că acesta nu este afectat de eventuale modificări ce ar putea interveni cu privire la creanţă; spre exemplu, achitarea parţială a creanţei nu influenţează acest drept, retentorul putând reține bunul până la plata integrală a creanței pe care acesta o are față de creditorul titular al bunului.

În al patrulea rând, dreptul de retenție conferă titularului doar o simplă detenţie precară și nu posesie – art. 918 alin. (1) lit. d) C. civ[7] . Creditorul nu are facultatea de a se folosi de bun sau de a-i percepe fructele și nici nu poate dobândi proprietatea lucrului prin uzucapiune. În acest sens, art. 918 alin. (2) C. civ. prevede că detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile și limitele prevăzute de lege.

Dincolo de aspectele menționate mai sus, se impune a fi menționat faptul că dreptul de retenție are un caracter accesoriu, depinzând mereu de un raport juridic principal.

O altă definiție dată dreptului de retenție este aceea de „

expresie a excepției de neexecutare a contractului

aplicabilă nu numai în cadrul contractelor sinalagmatice propriu-zise, dar și în cazul așa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Sfera de aplicare depășește însă sfera menționatei excepții.” (C. Stătescu și C. Bîrsan,

În doctrină s-a apreciat că dreptul de retenție nu trebuie confundat cu excepția de neexecutare a contractului. La baza excepției de neexecutare se află conexitatea (legătura) juridică dintre două obligații care își au originea în același raport sinalagmatic. Tocmai de aceea, atunci când refuzul de restituire a bunului se întemeiază pe o conexitate juridică, trebuie semnalată prezența excepției de neexecutare și nu a dreptului de retenție. Dacă refuzul de restituire se întemeiază atât pe o conexitate materială, cât și pe conexitatea juridică, creditorul poate apela atât la beneficiul dreptului de retenție, cât și la cel al excepției de neexecutare.[9] Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, excepția de neexecutare a contractului se exercită ca o sancțiune în caz de neplată a prețului, vânzătorul având totodată un drept de retenție asupra bunului înstrăinat până la achitarea prețului de către cumpărător, ca o garanție privind efectuarea plății.

Tot cu titlu de exemplu,dreptul de retenție poate fi exercitat în baza unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil atribuit în baza Legii nr. 112/1995, atunci când, spre exemplu, contractul a fost constatat ca fiind nul de către instanță, iar vechiul cumpărător invocă un drept de retenție titularului dreptului asupra bunului, până la momentul achitării de către acesta a cheltuielilor pe care debitorul le-a făcut pentru întreţinerea, conservarea sau îmbunătăţirea bunului (creanţă certă, lichidă şi exigibilă) .

În fapt, reclamanţii (foștii cumpărători din contractul declarat nul) au soliciat să li se acorde despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, şi, în special, un nou imobil, astfel încât să nu se afle în situaţia de a fi evacuaţi fără a avea o locuinţă în care să se mute; reclamanţii au apreciat că cea mai bună despăgubire pe care vânzătorul, respectiv statul, o poate acorda este atribuirea în proprietate a unui alt imobil (apartament), care să corespundă atât nevoilor lor, cât şi valorii preţului de piaţă al apartamentului pe care l-au cumpărat anterior, preţ care urma a fi stabilit printr-o expertiză.

Cu privire la capătul de cerere privind îmbunătăţirile aduse apartamentului, reclamanții au arătat că pârâtul trebuie obligat la plata sumei care reprezintă aceste despăgubiri, întrucât, în caz contrar, ar rezulta pentru acesta o îmbogăţire fără just temei. Fără aceste îmbunătăţiri, făcute la vremea respectivă, apartamentul ar fi fost complet degradat (fiind plasat într-un imobil construit în 1922) şi imposibil de locuit şi chiar de restituit în natură.

Față de aspectele prezentate mai sus, în Decizia nr. 2131 din 9 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, mai sus invocată, instanța a apreciat că, deși acordarea dreptului de retenţie este justificată de necesitatea realizării creanţei reclamanţilor pârâţi, având ca obiect despăgubirile acordate acestora în temeiul Legii nr. 10/2001 şi la a căror plată a fost obligat pârâtul reclamant, recunoaşterea efectivă a acestei garanţii reale imperfecte nu are niciun suport legal în absenţa unei obligaţii executorii în sarcina reclamanților pârâți de a preda (restitui) apartamentul titularilor dreptului de proprietate, obligaţie care corespundea tocmai dispoziţiei privind evacuarea lor.

Astfel, evacuarea pârâţilor nu va putea fi executată decât după stingerea dreptului lor de creanţă împotriva titularilor dreptului de proprietate (dată până la care operează dreptul de retenţie), aşadar, după achitarea de către proprietari a despăgubirilor stabilite în sarcina lor. Cu toate acestea însă, în virtutea dreptului de retenţie, retentorii nu vor avea dreptul de a folosi bunul la a cărui restituire au fost obligaţi, ci doar vor putea refuza predarea acestuia către proprietari, reţinându-l până la realizarea integrală a creanţei lor.

Față de toate aspectele menționate mai sus, se poate concluziona că dreptul de retenție născut din anumite situații de conexitate juridică își poate găsi aplicarea în art. 1.556 C. civ., care reglementează excepția de neexecutare în ceea ce privește contractele sinalagmatice. Această suprapunere fundamentează opinii existente în literatura de specialitate în sensul în care cele două noțiuni ar trebui separate, dreptul de retenție operând doar în situații de conexitate materială .

Nu în ultimul rând, Codul civil privește

dreptul de retenție

ca fiind

o garanție reală

, alături de ipotecă și gaj.

Dreptul de retenție nu este, așa cum, de altfel, o indică însăși denumirea lui, o simplă favoare pe care instanțele o acordă de la caz la caz. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii, independent de valoarea creanțelor şi a bunurilor. Instanțele nu acordă acest drept, ci doar, la cererea părţii interesate, îl constată şi îl aplică în fapt ca o garanție reală a realizării prin plata acelor creanțe 

Spre deosebire de gajist, retentorul nu are dreptul să culeagă fructele bunului deținut și nici nu poate să le impute asupra datoriei pe care o pretinde debitorul său, așa cum este în cazul gajului.

Din punct de vedere procedural, dreptul de retenție se invocă, de regulă, pe cale de excepție, în litigii privind restituirea bunului. Dreptul de retenție se poate invoca și pe calea unei contestații la executare a unei hotărâri privind restituirea, în cazul în care problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată.

Totodată, dreptul de retenție poate fi opus nu numai creditorilor chirografari ai titularului dreptului, dar și creditorilor privilegiați și ipotecari ai bunului respectiv, în cazul în care privilegiile sau ipotecile respective s-au născut ulterior momentului în care retentorul a intrat în detenția bunului. În situația în care privilegiile sau ipotecile s-au născut anterior acestui moment, retentorul nu mai poate opune dreptul de retenție creditorilor privilegiați și celor ipotecari.

 În principiu, dreptul de retenţie poate fi invocat şi în faza procesuală a recursului, dar numai dacă pârâtul-recurent a învestit instanța de fond cu o cerere reconvențională pentru stabilirea creanței sale, deoarece acest drept constituie un drept real de garanţie în temeiul căruia cel ce deţine un bun pe care trebuie să-l restituie poate să reţină acel bun până ce proprietarul îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit pentru conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun (T. Mun. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 1262/1991). Faptul că dreptul de retenţie nu a fost invocat în cadrul procesului de partaj nu este de natură să-l împiedice pe detentorul bunului imobil, creditor al unei sulte, de a-l opune pe cale de excepţie în litigiul de evacuare, deoarece acest drept reprezintă o garanţie reală care constă în abilitarea creditorului de a reţine bunul până ce îi va fi îndestulată creanța de către debitorul proprietar al bunului 

În scopul recunoașterii unui drept de retenție în favoarea debitorului obligației de restituire a bunului, se cer a fi întrunite următoarele condiții:

1. creditorul să nu-și fi executat obligația sa izvorâtă din același raport de drept născutpentru o creanță rezultată din efectuarea unor cheltuieli necesare și utile pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat; în acest caz, titularul creanței de remitere sau restituire a bunului trebuie să coincidă cu debitorul retentorului.[15]

b) bunul să se afle în detenția creditorului detentor, care este dator să remită sau să restituie bunul.

Deținerea materială a bunului este trăsătura esențială a existenței dreptului de retenție, întrucât, de regulă, din momentul în care acesta se pierde, retenția încetează. Detenția bunului poate fi însă exercitată de creditorul retentor direct sau prin mandatar, în numele și pentru interesele sale. Totuși, dreptul de retenție nu încetează atunci când creditorul retentor este obligat în justiție să remită lucrul unui expert custode ori să-l pună la dispoziția instanței, pierzând astfel detenția materială. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 2.499 alin. (2), nici deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie.

c) creanța retentorului să fie certă, lichidă și exigibilă.

d) bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenție trebuie să fie un bun corporal mobil sau imobil aflat în stăpânirea retentorului . Datorită importanței detenției materiale în această chestiune, se consideră că bunurile incorporale nu pot face obiectul unui drept de retenție . Cu toate acestea, bunurile incorporale presupun, de regulă, un suport material care face obiectul acestui drept în lipsa unor dispoziții contrare (cum este cea de la art. 2.135 NCC care interzice retenția documentelor în materia depozitului hotelier).

O condiție esențială pe care trebuie să o îndeplinească bunul supus exercitării dreptului de retenție este aceea de a face obiectul dreptului de proprietate privată. Bunurile proprietate publică nu pot face obiectul dreptului de retenție, întrucât acesta nu este susceptibil de urmărire silită. Bunurile care nu pot face obiectul dreptului de retenție sunt analizate pe larg în secțiunea III, referitoare la excepțiile de la exercitarea dreptului de retenție.

Referitor la aplicarea în timp a dispozițiilor referitoare la dreptul de retenție, art. 189 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dreptul de retenţie exercitat înainte de data intrării în vigoare a noului Codul civil va fi supus dispoziţiilor legale existente la data exercitării lor. Dreptul de retenţie înregistrat înainte de data intrării în vigoare a Codului civil va fi supus, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.

1. EXCEPȚII DE LA APLICAREA DREPTULUI DE RETENȚIE

Art. 2.496 C. civ. reglementează excepțiile de la aplicarea dreptului de retenție. Astfel, acesta nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită. Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credință decât în cazurile anume prevăzute de lege.

Având în vedere că norma civilă nu distinge cu privire la obiectul dreptului de retenţie, doctrina a stabilit că acesta poate fi orice bun mobil sau imobil. Însă, din coroborarea dispozițiilor art. 2.496 cu cele existente în alte acte normative incidente, nu pot constitui obiect al dreptului de retenţie bunurile proprietate publică sau alte bunuri care nu sunt susceptibile de urmărire silită. În afara bunurilor expres prevăzute de lege ca fiind inalienabile sau insesizabile, inalienabilitatea mai poate fi stabilită convențional sau prin testament. Astfel, potrivit art. 627 alin. (1) C. civ., prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.

Cazurile reglementate de art. 2.496 C. civ. sunt cazuri generale în care nu poate fi exercitat dreptul de retenţie. Acestea se completează cu norme speciale care instituie noi limitări sau care reglementează condiţii speciale de exercitare a dreptului de retenţie. Cu titlu de exemplu, aceste cazuri se referă la următoarele situații prevăzute de Codul civil:

1) posesorul bunului revendicat nu poate exercita în niciun caz dreptul de retenţie asupra unui bun frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă ori în cazul în care produsele sunt bunuri perisabile sau sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii acestora [art. 566 alin. (7)];

2) locatarul nu poate invoca, în niciun caz, un drept de retenţie asupra bunului pentru cheltuielile făcute cu lucrările efectuate, în cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului [art. 1.823 alin. (3)];

3) în lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului pentru creanţele sale asupra acestuia. Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată (art. 2.062);

4) hotelierul nu are drept de retenţie asupra documentelor şi efectelor personale ale clientului fără valoare comercială, în cazul neplății de către client a prețului camerei și a serviciilor hoteliere prestate(art. 2.135);

5) în niciun caz comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului (art. 2.153).

Totodată, art. 727 și 728 C. proc. civ. reglementează categoriile de bunuri neurmăribile. Astfel, potrivit art. 727, „nu sunt supuse urmăririi silite: a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor; c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă; d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea; f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”

            Art. 728 reglementează bunurile destinate exercitării ocupaţiei sau profesiei debitorului. Astfel,bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei.

1. ÎNDATORIRILE CELUI CARE EXERCITĂ DREPTUL DE RETENȚIE

Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă. În acest caz, dispoziţiile art. 795 – 799 referitoare la administrarea simplă se aplică în mod corespunzător.

În virtutea atribuțiilor sale, retentorul este ţinut să păstreze în mod corespunzător bunul, să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.

Retentorul nu se poate folosi de bunul reţinut şi nici nu poate folosi fructele acestuia. Fructele produse de acest bun, dacă există, se vor imputa asupra datoriei.

Este adevărat că el este obligat să culeagă fructele bunului frugifer [art. 2.497 prin raportare la art. 796 alin. (1)], însă acestea revin proprietarului bunului, aşa cum prevede art. 550. Până la achitarea datoriei născute în legătură cu bunul, dreptul de retenţie se extinde şi asupra fructelor, ele urmând să fie remise proprietarului bunului odată cu stingerea retenţiei.

Există însă anumite dispoziții din materia administrării simple a bunului altuia care nu pot fi aplicabile dreptului de retenție. O asemenea reglementare este cea prevăzută la art. 799 alin. (3), care se referă la situația în care administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu, întrucât, în acest caz, administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalităţii. În celelalte cazuri, este necesară autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a instanţei judecătoreşti. În raport cu natura și specificul dreptului de retenție, această dispoziție legală este inaplicabilă retentorului.

Tot în doctrină se apreciază că, în cazul de față, se vor putea aplica şi dispoziţiile art. 802 – 857 C. civ. referitoare la regimul juridic și încetarea administrării. Justificarea are la bază ideea potrivit căreia dispozițiile sunt aplicabile, întrucât acestea reglementează regimul juridic al administrării bunului altuia, indiferent de forma acesteia, simplă sau deplină. Or, aplicând dispoziţiile art. 841 raportate la cele prevăzute la art. 550, se poate trage concluzia că fructele ar trebui restituite debitorului de către creditorul retentor. În doctrină s-a constatat că nu este determinat momentul de la care proprietarul este îndreptăţit să revendice fructele, apreciindu-se că fructele, precum bunul însuşi, urmează a fi păstrate în puterea retentorului, dreptul de retenţie extinzându-se şi asupra fructelor. În acest sens, s-a concluzionat că fructele urmează a fi restituite la încetarea dreptului de retenţie.

OPOZABILITATEA DREPTULUI DE RETENȚIE

Potrivit dispozițiilor art. 2.498 C. civ., dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. Cu titlu de excepție, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.

Dreptul de retenţie este opozabil debitorului obligaţiei garantate, proprietarului bunului – atunci când acesta nu se identifică cu persoana debitorului şi autorului deposedării retentorului de bunul grevat. Deși dreptul de retenție este inopozabil creditorilor aceluiaşi debitor, titularul dreptului de retenţie are dreptul să participe la distribuirea preţului în condiţiile prevăzute de lege. Posibilitatea conferită retentorului de a se putea îndestula din valoarea bunului grevat nu este determinată de natura dreptului de retenţie, ci decurge din calitatea acestuia de creditor.

Codul civil de la 1864 reglementa în mod expres privilegiile speciale ca fiind mobiliare și imobiliare. Noul Cod civil nu mai reglementează în niciun fel privilegiile generale, singura referire făcându-se la Codul de procedură civilă în art. 2.338.

Codul de procedură civilă reglementează privilegiile generale la art. 865, dispoziție legală care prevede rangul creanţelor cu preferinţă generală. Astfel, „(1) În cazul în care urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a)    creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva debitorului pentru cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de publicitate;

b)   cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;

c)    creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;

d)   creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

e)    creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;

f)    creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

g)   creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;

h)   creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;

i)     creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

j)     alte creanţe.

[…]

(3) În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.”

Totodată, noul Cod civil reglementează numai privilegiile mobiliare speciale, reduse la un număr de două (creanţa retentorului, pe durata dreptului de retenţie şi privilegiul vânzătorului bunului mobil pentru preţul neîncasat).

Noul Cod civil nu face nici măcar o referire la privilegiile imobiliare speciale, pe care nu le reglementează prin nicio dispoziţie de drept substanţial. Ceea ce în vechea reglementare era cunoscut ca fiind privilegiu imobiliar special (privilegiul vânzătorului pentru restul de preţ, privilegiul finanţatorului etc.), în noul Cod civil se regăsește sub denumirea de ipotecă legală.

În lipsa unei reglementări exprese, dispozițiile art. 78 din Legea nr. 71/2011 instituie norme tranzitorii cu privire la exercitarea privilegiilor imobiliare. Astfel,

• privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a Codului civil pot fi înscrise şi după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi în condiţiile art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fie în noile cărţi funciare, potrivit dispoziţiilor acestei din urmă legi;
• privilegiile speciale imobiliare înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare până la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, în condiţiile prevăzute la alin. (1), se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil;
• de la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale.

Potrivit art. 2.342 alin. (2), teza a II-a, referitor la concursul cauzelor de preferinţă, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor legale menționate mai sus și în aplicarea prevederilor art. 2.342 din C. civ., atunci când suntem în situația unei proceduri de executare silită, titularul unui drept de retenție poate avea următoarele calități:

1. dacă bunul supus urmăririi este un imobil, retentorul poate avea calitatea de:
2. creditor privilegiat –dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă – adică privilegiul său constă în ipoteca legală [art. 2.342 alin. (2), teza a II-a];
3. creditor chirografar – când creditorul privilegiat nu și-a înscris privilegiul în cartea funciară înaintea ipotecii legale a altui creditor.

dacă

bunul supus urmăririi este un mobil

, retentorul are calitatea de creditor privilegiat [în aplicarea dispozițiilor art. 2.339 alin. (1) lit. b) din C. civ.].

Având în vedere considerentele enunțate mai sus, în jurisprudenţă, dreptul de retenţie a fost calificat ca un drept real imperfect. Această „imperfecţiune” rezultă din însuși faptul că acest drept nu acordă un drept exclusiv de urmărire, însă este opozabil erga omnes, chiar şi creditorilor ipotecari, în condițiile menționate mai sus. Astfel, este privilegiată creanța celui care exercită un drept de retenţie cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atâta timp cât acest drept subzistă.

Creanţa privilegiată asupra unor bunuri mobile se satisface mai înainte de creanţele garantate cu ipotecă sau gaj. Dreptul de retenţie se poate opune cumpărătorului bunului, chiar de bună-credinţă. Este vorba de situaţia în care debitorul, proprietar al bunului reţinut, înstrăinează bunul în cauză. În astfel de situaţii, cumpărătorul poate obține bunul doar plătind retentorului întreaga creanţă. În acest caz, cumpărătorul beneficiază însă de dreptul de promovare a unei acțiuni în garanţie împotriva vânzătorului.

În ceea ce privește aplicarea în timp a acestor prevederi legale, potrivit dispozițiilor art. 189 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.

STINGEREA DREPTULUI DE RETENȚIE

Potrivit art. 2.499 alin. (1) C. civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă. În ceea ce privește prima ipoteză, se impune menționat faptul că sfera persoanelor care pot consemna suma pretinsă nu se limitează la debitorul retentorului. Astfel, orice persoană care justifică un interes (un alt creditor care intenționează să evite procedura urmăririi silite a bunului) poate consemna suma cuvenită retentorului. În ceea ce privește a doua teză, referitoare la oferirea unei garanții suficiente, această ipoteză este acoperită în situația în care, fiind demarată procedura executării silite, retentorul primește o garanție care să acopere prejudiciul provocat prin neexecutarea obligației debitorului său. În acest caz, nu se impune constituirea efectivă a garanției. În ipoteza în care retentorul refuză oferta, dreptul de retenție se stinge.

Textul de lege invocat mai sus nu distinge dacă suntem în prezența unei garanții reale sau personale. În cazul unei garanții reale, dacă o altă persoană decât debitorul are calitatea de constituitor, vom fi în prezența unei așa-numite „cauțiuni reale”. În acest caz sunt incidente dispozițiile art. 163 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „în cazul în care ipoteca este constituită de un terţ, acesta va avea drepturile şi obligaţiile unui debitor ipotecar, fără a fi supus regimului juridic al garanţiilor personale”.În ceea ce privește garanțiile personale, persoana interesată – constituitorul nu poate fi debitorul, întrucât acesta, fiind titularul unei creanțe, are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului său.

Potrivit dispozițiilor art. 2.499 alin. (2), „deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.” Per a contrario, retenţia se poate stinge prin deposedarea voluntară a retentorului. În acest caz putem vorbi de o renunțare tacită la dreptul de retenţie.

Deși nu există un drept propriu-zis de urmărire a bunului, retentorul poate cere totuși restituirea atunci când a pierdut în mod involuntar stăpânirea materială. În ceea ce privește regulile aplicabile prescripției extinctive a acțiunii principale (care în acest caz este acțiunea prin care retentorul poate cere executarea obligației debitorului său), potrivit art. 2.505 C. civ., dacă dreptul la acțiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune dreptul de retenție, atunci acest din urmă drept se poate exercita. Prin urmare, există și acțiunea retentorului împotriva celui care deține bunul în urma unei deposedări involuntare.

Noul deținător al bunului poate obține respingerea acțiunii de restituire dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 937 NCC pentru dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință. În ceea ce privește calificarea acțiunii de restituire a bunului, aceasta este o acțiune posesorie [vezi art. 949 alin. (2) NCC], iar pentru admiterea ei vor trebui îndeplinite condițiile cerute de lege .

Cu toate acestea, deși nu există dispoziții legale exprese în acest sens, dreptul de retenție se stinge și în cazul pieririi materiale a lucrului sau, atunci când creditorul rentier este decăzut din acest drept ca sancțiune, în situația în care folosește bunul, uneori chiar abuziv.

În toate cazurile prezentate mai sus, stingerea dreptului de retenție se poate face pe cale principală. Există însă și posibilitatea stingerii acestui drept pe cale accesorie, atunci când se stinge obligația care este garantată de dreptul de retenție .

Concluzii

Ținând cont de cele de mai sus, cel care a luat spre repare o aeronavă și nu a fost îndestulat pentru cheltuielile făcute are dreptul de a retine aeronava.

Pentru a nu avea vre-un incident este indicat să se efectueze următoarele acte:

-actualizarea datoriilor

-notificarea datoriile celui care a comandat serviciile de reparații

-realizarea unei documentații menite a proba că toate cheltuile făcute au fost cheltuieli necesare și utile (o pot executa eu daca se dorește.)

Atenție însă: dreptul de retenție nu însemnă drept de proprietate și nici de dispoziție. Adică detentorul, cel care retine aeronava nu o poate înstrăină și nu o poate distruge din proprie intiativa.

Dreptul de retentive se poate invoca în următoarele situații:

– când GBN vă solicită eliberarea avioanelor fară să achite cheltuielile

– când GBN vă da indicații cu privire la aeronave

– pe cale directă, în instanță

Pentru a deveni proprietar al acestor aeronave trebuie fie obținut o hotărâre judecătorească fie făcută o tranzacție cu cel care a acționat că și un proprietar.

Dreptul de retenție operează și în cazul în care cel care a semnat contractul de reparații nu a fost proprietarul de jure al aeronavelor atâta timp ce Daedalus este de buna credință. (și este de buna credință în aceasta speță).

Ținând cont de cele de mai sus, cel care a luat spre repare o aeronavă și nu a fost îndestulat pentru cheltuielile făcute are dreptul de a retine aeronava.

Pentru a nu avea vre-un incident este indicat să se efectueze următoarele acte:

-actualizarea datoriilor

-notificarea datoriile celui care a comandat serviciile de reparații

-realizarea unei documentații menite a proba că toate cheltuile făcute au fost cheltuieli necesare și utile (o pot executa eu daca se dorește.)

Atenție însă: dreptul de retenție nu însemnă drept de proprietate și nici de dispoziție. Adică detentorul, cel care retine aeronava nu o poate înstrăină și nu o poate distruge din proprie intiativa.

Dreptul de retentive se poate invoca în următoarele situații:

– când GBN vă solicită eliberarea avioanelor fară să achite cheltuielile

– când GBN vă da indicații cu privire la aeronave

– pe cale directă, în instanță

Pentru a deveni proprietar al acestor aeronave trebuie fie obținut o hotărâre judecătorească fie făcută o tranzacție cu cel care a acționat că și un proprietar.

Dreptul de retenție operează și în cazul în care cel care a semnat contractul de reparații nu a fost proprietarul de jure al aeronavelor atâta timp ce Daedalus este de buna credință. (și este de buna credință în aceasta speță).

Add Your Heading Text Here