Kiss Laszlo Gyorgy,
În ultimii ani, în special în mediul antreprenorial românesc, a apărut o fascinație aproape mistică în jurul ideii de „relocare a companiei în Dubai”. Sintagma este folosită cu o lejeritate periculoasă, în special pe rețelele sociale și în discuții de tip „networking”, fără o înțelegere minimă a implicațiilor juridice, fiscale și economice ale unui astfel de demers. Este esențial să despărțim realitatea juridică de mitologia fiscală populară.
1. Ce înseamnă, de fapt, „relocarea unei companii”?
Când vorbim de relocare, ne referim, în termeni fiscali, la mutarea rezidenței fiscale a unei entități. Dar cum poate fi relocată o clinică medicală din Timișoara sau o fabrică de mobilă din Bacău în Dubai, câtă vreme activitatea se desfășoară fizic în România? Așadar, o companie cu activități de producție, servicii sau comerț în România nu se poate „reloca” în Dubai decât în imaginația consultantului de TikTok.
În realitate, ceea ce mulți numesc relocare este, de fapt, o modificare a structurii acționariatului: asociatul persoană fizică rezident în România este înlocuit cu o companie înregistrată în Dubai – fie în „mainland”, fie într-o zonă liberă (free zone). Compania românească rămâne acolo unde este – sub jurisdicția fiscală a statului român – dar beneficiarul dividendului (noua companie din Dubai) se schimbă.
2. Ce se schimbă cu adevărat: impozitul pe profit vs. impozitul pe dividende
Faptul că acționarul este o companie din Dubai nu schimbă cu nimic obligațiile fiscale ale companiei românești privind impozitul pe profit – care rămâne la 16% în România. În schimb, optimizarea este posibilă la nivelul impozitării dividendului distribuit.
Dividendele sunt, de fapt, cea mai „scumpă” formă de a scoate bani din firmă, întrucât vin după ce s-a plătit deja impozitul pe profit. Așadar, orice reducere a sarcinii fiscale asupra dividendului este binevenită din perspectiva eficienței fiscale.
3. Tratatul de evitare a dublei impuneri România–Emiratele Arabe Unite
În vigoare din 2016, acest tratat prevede că, în cazul în care o companie rezidentă fiscal în Dubai încasează dividende de la o companie românească, România poate reține la sursă doar 3% impozit, în loc de cota standard de 10%.
Dar – și aici vine problema fundamentală – pentru a aplica această facilitate fiscală, ambele companii trebuie să fie rezidente fiscal în țara lor, conform sensului convenției.
4. Falsul paradis al zonelor libere din Dubai
Majoritatea antreprenorilor care „relochează” compania în Dubai o fac prin intermediul unei companii înregistrate într-o zonă liberă (Free Trade Zone). Cea mai cunoscută este JAFZA – Jebel Ali Free Zone, dar mai există și DMCC, DAFZA, Dubai Silicon Oasis, etc.
Problema este că firmele din aceste zone:
- nu plătesc impozit pe profit, ceea ce înseamnă că nu sunt „subiecte de impunere” în sensul convenției de evitare a dublei impuneri;
- pot obține certificate de rezidență fiscală emise de autoritățile zonei libere, însă acestea nu sunt recunoscute de ANAF, întrucât nu provin de la autoritățile fiscale federale (Federal Tax Authority – FTA);
- nu au substance economică (sediu activ, angajați, administratori locali, activitate reală).
Prin urmare, în majoritatea cazurilor, România va reține 10% impozit pe dividend, tratând firma din zona liberă drept un simplu nerezident – fără a aplica prevederile favorabile ale tratatului.
5. Soluția reală: compania „mainland” din Dubai
Pentru a beneficia de cota redusă de 3%, compania din Dubai trebuie:
- să fie înregistrată în „mainland” (adică în afara unei zone libere),
- să fie înregistrată fiscal la FTA și să aibă un număr de impozit pe profit (Tax Registration Number),
- să fie efectiv supusă impozitării, chiar și cu 0% până la plafonul de 375.000 AED (~93.000 EUR profit),
- să aibă o activitate reală (birou, angajați, contracte),
- și să solicite un certificat de rezidență fiscală emis de FTA, nu de zona liberă.
6. Sfârșitul epocii „offshore de pe raft”
Ceea ce în anii 2000 se numea optimizare fiscală „light”, cu firme offshore shelf (pe raft), create doar pentru a emite facturi sau a încasa dividende, este astăzi nu doar ineficient, ci și riscant. Autoritățile fiscale din România – în special în contextul DAC6 și al schimbului automat de informații – analizează cu rigurozitate dacă o companie străină chiar are „substanță” sau este doar un vehicul de evitare a impozitului.
Compania offshore este astăzi, așa cum bine spunea un coleg avocat fiscalist, precum un iaht de lux: orice om bogat își poate permite unul, dar puțini știu să-l conducă fără să-l răstoarne.
Concluzie
„Relocarea companiei în Dubai” este, în cele mai multe cazuri, o poveste vândută superficial, care ignoră realitățile juridice și fiscale. O clinică din România rămâne în România. O fabrică din Arad plătește taxe în România. Schimbarea acționarului cu o firmă din Dubai poate aduce optimizări fiscale limitate, dar doar dacă este făcută corect, transparent, și cu înțelegerea exactă a tratatelor internaționale.
Optimizarile fiscale moderne se bazeaza pe structuri solide, nu pe sperante. Fiscul nu mai e orb si nici naiv. Si nici tu n-ar trebui sa fii.
